Sfaturi de la mămici: Ce trebuie să știi despre prima noapte în care micuțul tău doarme singur

Cât timp ar trebui cel mic să mai doarmă în camera părinților după ce ajunge acasă? Nu există un răspuns corect la această întrebare, pentru că este o alegere personală, bazată pe dezvoltarea bebelușului și de ceea ce funcționează în cadrul fiecărei familii.

Fetița mea a dormit în camera noastră în primele 3 săptămâni, după care ne-am hotărât să o mutăm în pătuțul pe care i l-am pregătit în camera sa.

Știam că suntem pregătiți pentru acest pas – eram pregătiți să nu mai mergem pe vârfuri în preajma bebelușului nostru și să nu ne mai fie frică ca nu cumva să o trezim când ne întoarcem de pe o parte pe alta. Cu toate că știam că este decizia potrivită, a început să îmi fie dor de ea și să îmi fac griji constant (deşi camera ei era la doar câțiva pași).

Pentru a mai diminua din grijile pe care ni le-a provocat această mutare, ne-am făcut propriul kit de supraviețuire departe-de-bebeluș, care a inclus:

Monitor video și audio: Multor mămici un monitor video li se pare potrivit, și există ceva reconfortant în a-ți vedea puiuțul în pătuț, dormind pașnic.

Sac de dormit: Acesta i-a asigurat o temperatură bună constantă și un plus de protecție în pătuț. Micuței noastre nu i-a plăcut niciodată să fie înfășată, preferând să aibă mânuțele libere.

Balansoar confortabil: Din moment ce nu mai puteam să îmi iau micuța lângă mine în pat pentru masa de seară, am investit într-un fotoliu-balansoar în care puteam să stau confortabil în camera ei pe durata alăptării. Era plăcut pentru mine și puteam să o legăn până adormea.

Îmi aduc aminte clar momentul în care am făcut acest prim pas. Am culcat-o în pătuțul ei, în care părea chiar și mai mică, și am dat drumul la monitor. Am stat cu soțul meu, pentru ceea ce a părut o veșnicie, privindu-ne bebelușul cum dormea în pătuț. Știam că am luat toate măsurile necesare pentru a-i asigura siguranța, dar, ca proaspătă mămică, nu puteam să nu îmi fac griji.

Mi-am dat seama că de-abia așteptam să îi aud plânsetele de foame, știind că în acele momente urma să fiu alături de ea. De asemenea, îmi luasem obiceiul de a mă furișa în camera ei, pentru a-mi apropia urechea de fața ei și a o asculta respirând în întuneric.

Prima noapte a fost un succes și cu fiecare noapte ce a trecut am devenit din ce în ce mai liniștită. Soțul meu și cu mine am putut să revenim la un fel de normalitate și să ne împărtășim bucuriile legate de noua noastră calitate: aceea de părinţi.